Explorarea Atașamentului

Într-o formă ușor de înțeles, atașamentul reprezintă acea conexiune emoțională profundă și puternică, între două persoane, care sfidează limitele timpului și spațiului. Acesta nu trebuie să fie bi-direcțional, el poate să fie manifestat de către o persoană față de alta, fără ca cea de a doua să-l manifeste față de prima. (Bowlby, 1969) Teoria atașamentului a fost propusă pentru prima dată de John Bowlby (Bowlby, The nature of the childs tie to his mother. , 1958), lucrând cu mulți copii care purtau o durere emoțională puternică, iar această experiență l-a determinat să considerere importantă relația dintre mamă și copil, în termeni de dezvoltare socială, emoțională și cognitivă. Specific, această relația i-a structurat credințele despre legătura dintre copil (în prima perioadă a vieții) și separarea de mamă, care generează dereglările emoționale de mai târziu, astfel Bowlby a dezvoltat teoria atașamentului. Alături de colegul său James Robertson, în numeroase studii exeprimentale, observă cum copilul trăiește o anxietate puternică atunci când fața maternă nu este în promximitatea acestuia, chiar dacă primește îngrijire din partea altor persoane. În acest sens Bowlby definește atașamentul ca fiind „conexiunea psihologică de durată dintre doi oameni”. (Bowlby, 1969, p. 194)

Literatura de specialitate propune două teorii principale, considerate a fi cele mai importante în formarea atașamentului. Teoria Comportamentală (behavioristă) a Atașamentului și Teoria Evoluționistă a Atașamentului.

• Prima teorie, cea comportamentală, sugerează că atașamentul reprezită un set de comportamente învățate, iar baza învățării acestui atașament este determinată de cine oferă hrană copilului, în ideea în care orice copil va forma inițial un atașament cu oricine îl hrănește. Copilul învață să asocieze persoana care-l hrănește (deobicei mama) cu confortul de a fi hrănit, iar în acest proces al condiționării clasice, aceștia caută contactul cu mama care-i oferă confort. De asemenea, copii învață că anume comportamente (ex. plânsul, râsul) le oferă răspunsuri dezirabile din partea altora (ex. atenție, confort), iar în acest proces de condiționare operantă învață că repetând aceste comportamente vor obține ceea ce doresc. (Dollard & Miller, 1950)
• A doua teorie, cea evoluționistă (Bowlby, 1958) (Harlow & Zimmermann, 1958) (Lorenz, 1935), sugerează că noi venim pe lume pre-programți biologic pentru a forma atașamente cu ceilalți, pentru că în acest mod ne ajută să supraviețuim. Copilul produce comportamente înnăscute dezinhibitoare social, cum ar fi plânsul și râsul, care stimulează răspunsurile înnăscute ale celor de la care primește grija. Astfel, în această teorie, factorul determinant al atașamentului nu este hrana, ci grija și responsivitatea adulților. Bowlby sugerează că, inițial, copilul formează doar o formă primară de atașament singulară și că acesta figură de atașament este forma sigură prin care copilul poate explora lumea. Relația de atașament acționează ca un prototip pentru toate relațiile sociale viitoare, astfel încât perturbarea acesteia poate avea consecințe grave. În același timp, teoria sugerează că există o perioadă critică pentru dezvoltarea atașamentului (0-5 ani). Dacă atașamentul nu s-a dezvoltat în această perioadă, copilul va suferi din cauza consecințelor de dezvoltare ireversibile, cum ar fi inteligență redusă sau agresivitate ridicată.

Conform cercetătorilor Ainsworth, Blehar, Waters și Wall, experiențe specifice în contextul interacțunii părinte-copil, conduc la dezvoltarea unor forme de atașament distincte, care se presupun a fi determinate de disponibilitatea emoțională a îngrijitorului și responsivitatea acestuia la nevoile copilului. (Ainsworth, Blehar, Waters, & Wall, 1978) Copiii care cresc într-un mediu plin de căldură și responsivitate dezvoltă un stil de atașament securizant, caracterizat de amintiri pozitive ce țin de experiența atașamentului, credințe și atitudini pozitive față de propria persoană și față de ceilalți, dar și strategii constructive de gestionare a emoțiilor negative în relațiile interpersonale subsecvente. (Feeney & Noller, 1996) (Hazan & Shaver, 1987) Un îngrijitor care îmbunătățește securitatea este acela care oferă copilului, ceea ce Bowlby și Ainsworth numesc un rai sigur în perioade de pericol și stres, cât și o bază securizantă de operațiuni unde explorarea este efectuată. Dacă figurile de atașament ale unui copil sunt suficient de sensibile și răspund promt la nevoile copilului, acesta din urmă va dezvolta un stil de atașament securizant, care generează la rândul său încredere în propria competență și valoare, cât și încredere în disponibilitatea, fiabilitatea și beneficiile unei relații cu ceilalți. Acest model oferă o fundație pentru dezvoltarea competențelor personale și relații sănătoase cu ceilalți. (Weinfield, Sroufe, Egeland, & Carlson, 1999)

În continuare, copiii care experimentează un  mediu de îngrijire rece, cu respingere constantă sau ostilă din partea părinților, vor dezvolta un stil de atașament evitant, care se caracterizează prin reprezentări ale părinților ca fiind reci și distanți, credințe și atitudini negative în special față de ceilalți, și strategii construite pentru a minimiza sau nega emoțiile negative din relațiile interpersonale subscvente. (Feeney & Noller, 1996) (Hazan & Shaver, 1987). De asemenea, persoanele cu un stil de atașament evitant sunt susceptibile de a avea îngrijitori care au răspuns în mod consecvent, dar negativ, la oferte de apropiere și confort, fiind reci, îndepărtați, furioși sau respingători – în special ca răspuns la situații de stres. Aceste figuri de atașament ale copiilor evitanți, i-au descurajat în mod activ manifestările emoționale negative, retrăgându-se de lângă aceștia ca răspuns la manifestarea acestor emoții. (Main & Weston, 1982) Ca rezultat, copiii cu stil de atașament evitant sunt mai puțin predispuți la a comunica cu mama atunci când sunt supărați. Pentru a obține necesarul de suport și protecție de la o asemenea figură de atașament, un copil trebuie să învețe să caute sprijin fără să arate vreo formă de distres sau să-și dezactiveze tendința spre căutarea sprijinului ca răspuns la distres. (Grossmann, Grossmann, & Schwan, 1986). Prin urmare, indivizii evitanți tind să simtă un disconfort în legătură cu apropierea emoțională și interdependența, și tind să nu aibă așteptări cu privire la confor și reasigurări, în mod particular ca răspuns la manifestarea distresului.

În final, copiii care interacționează cu un părinte care este disponibil fără o constanță clară sau care interferează cu eforturile copilului de a dobândi deprinderi și autonomie, va dezvolta un stil de atașament ambivalent sau anxios, care conduc persoana spre generarea unor amintiri cu părinți nedrepți, credințe și atitudine negative în special față de propria persoană, și strategii emoționale care se centrează pe aspectele negative ale experienției atașamentului. (Feeney & Noller, 1996) (Hazan & Shaver, 1987) De  asemenea, este de notat că figura de atașament care este inconsistentă și de neîncredere în satisfacere nevoilor copilului, ciudat, centrat pe sine sau intruziv în modalitatea lor de a oferi îngrijire, generează în copil această anxietate în atașament. Copiii cu stil de atașament anxios tind să rămână hipersensibili la pericole și hipervigilenți în legătură cu disponibilitatea și sensibilitatea viitoarelor relații cu ceilalți (în special cu partenerii). Această anxietate reprezintă combustibilul care ridică nivelul de dorința pentru apropiere și interdependență, căutarea proximității, nevoie de reasigurări și „agățare” de celălalt. Importanța reasigurărilor ca motiv pentru contact este în general ridicată pentru indivizii anxioși, decât pentru cei care simt siguranță în legătură cu iubirea și disponibilitatea figurilor lor de atașament. La nivel de adult, atașamentul anxios se referă la măsura în care o persoană se îngrijorează că partenerul nu va fi disponibil și suportiv atunci când va fi nevoie, ceea ce rezultă deseori o creștere în griji și vigilență cu privire la nivelul și sensibilitatea apropierii cu partenerul de cuplu. (Mikulincer & Shaver, Adult attachment orientations and relationship processes. , 2012) Stilul de atașament anxios a fost studiat prin studii empirice și pus în legătură cu relațiile romantice în moduri teoretice predictibile. De exemplu, un partener cu atașament anxios ridicat va fi mai predispus la experimentarea conflictelor, mai multe semne ale distresului la nivel vocal și fizic în timpul conversațiilor despre problemele personale și o calitate a relațiilor și aproierii mai scăzută, cât și o tendință de a catastrofa asupra pericolelor pe care le ruminează. (Campbell, Simpson, Boldry, & Kashy, 2005). Indivizii cu atașament anxios monitorizează comportamentele partenerului romantic în mod activ pentru semnale care trasnmit disponibilitatea (sau indisponibilitatea) și deseori percep indicii dealtfel ambigue ca fiind amenințătoare pentru relații. (Collins, 1996) Această conexiune dintre atașamentul anxios și funcționalitatea relațiilor a fost studiat prin cercetări cu design longitudinal, metode observaționale și analize a datelor asupra diadelor. (Rodriguez, DiBello, Øverup, & Neighbors, 2015)

Pe scurt, persoanele care diferă în stil de atașament anxios și atașament evitant, dezvoltă diferite niveluri ale activării comportamentelor atașamentului. Cei cu anxietate ridicată dezvoltă niveluri mai ridicate ale unui sentiment de amenințare la disponibilitatea figurilor de atașament și, prin urmare, niveluri mai ridicate de dorință de contact, apropiere și reasigurare. Cei care dezvoltă stil de atașament evitant au tendința de a dezvolta convingerea că apropierea emoțională și comunicarea nevoilor lor față de figurile de atașament nu vor servi în mod fiabil nevoilor lor. Ei nu se așteaptă ca figurile de atașament să le liniștească sau să le consoleze și, prin urmare, nu caută, în general, contactul în astfel de scopuri. Persoanele cu stil de atașament securizant, care au un nivel scăzut de anxietate și evitare, sunt, în general, încrezătoare în disponibilitatea îngrijitorului lor și capabile să abordeze cele mai multe provocări în mod autonom și, prin urmare, sunt mai puțin predispuse să caute figuri de atașament pentru reasigurare și mai puțin dependente de acestea pentru gestionarea stresului. (Davis, Shaver, & Vernon, Attachment Style and Subjective Motivations for Sex. , 2004)